“Variantele” Maiei Sandu

Maia Sandu a fost si la Drochia. S-a vazut cu tot colectivul profesorilor din raion, care au comentat aparitia si prestatia ei fiind “cu multe variante”, iar mai apoi s-a vazut cu noi, reprezentanti ai claselor a 12-a din liceele din Drochia.

Din start va zic ca nu mi-au depasit asteptarile nici ea, nici elevii.

1. Pe toti ii framanta BACul 2013, tema care s-a dezbatut cel mai mult. Putini inteleg ca, de fapt, e gresit sa faci schimbari majore in procedura de BAC, atunci cand sistemul de invatamant nu sufera nici o reforma. Dar asta nu e despre noi,  Maia Sandu ne-a asigurat ca schimbari majore in ceea ce priveste BACul din acest an nu se produc pe atat pe cat sunt interpretate/mediatizate. Vor fi camere de luat vederi si cica (!) se vor simplifica un pic testele.

(Fac  o mica paranteza, mirandu-ma de cati colegi s-au dat fiind hiperemotivi sau chiar cu tulburari borderline, ştole? Pe toti ii deranjeaza la culme camerele de luat vederi, indignandu-se cat de stresanta va fi situatia si cum nimeni nu se gandeste la starea emotionala bietilor si nevinovatilor elevi. Abia astept sa numar cati vor lesina si vor avea atacuri de panica reale, si cati vor injura din simplul motiv ca n-au putut copia.)

2. In cazul in care nu reusesti sa dai BAC-ul din prima sesiune, sunt o gramada de lucruri interesante cu care un elev se poate ocupa timp de un an, iar mai apoi sa-l repete. Calitatea sau cantitatea cunostintelor nu se va imbunatati intr-o luna/doua.

Absurd, practic  peste tot sunt 2 sesiuni de examene si normal ar fi ca unii din elevi sa ia macar minimul de trecere din a 2-a oara. In Moldova se  mituieste, de asta de la nota 3 ajungi la 9.

3. Scopul schimbarii metodologiei de BAC nu este de a pica cat mai multi elevi. Se introduc camere de luat vederi si se iau toate restrictiile necesare doar pentru elevii ce nu copie, doar ca ei sa nu fie defavorizati.

Right, as fi mai mult decat de acord cu toate conditiile daca as fi 99% sigura ca nu mai exista cei ce mituiesc si rezolva totul direct cu cei de la minister, fiindu-le in cot de camere si metodologii. Dar ei exista.

4. Da, sistemul este corupt. Voi trebuie sa luptati cu coruptia, noi luptam deja. De exemplu, s-a demis presedintele comisiei nationale de evaluare a BAC-ului sau ceva de genul.

5.  Optimizarea scolilor/liceelor e pe cale sa se produca, avand ca rezultat marirea numarului de elevi per clasa. Aici au aparut indignari, dar calitatea studiilor nu depinde de numarul de elevi, altfel in clasele a cate 3-4 copii (din sate mici) am avea doar academicieni.

6.  Introducerea unui spectru/unei game mai largi de discipline sau diferentierea mai clara a profilelor real-uman este o problema, insa una mai mare este lipsa cadrelor didactice pentru fiecare disciplina noua introdusa.

7.  Se recurg la metode precum predarea in scoli a anumitor discipline de catre unii profesori universitari. De asemenea, tot asa tip de profesori vor face si testele de BAC, pentru asigurarea calitatii cunostintelor necesare eventualelor studii universitare. Nu vad legatura, atata timp cat BAC-ul este un examen de absolvire a liceului, nu de admitere la facultate.

8.  Calitatea studiilor universitare din Moldova lasa de dorit, insa sunt o varietate de cursuri gratuite oferite de universitatile prestigioase de afara, care mai apoi pot fi usor atasate diplomei noastre de licenta.

Hmm.

9.  Locurile bugetare a celor ce le-au obtinut prin metode ilegale vor fi oferite studentilor cu rezultate mai bune dupa primul semestru de facultate.

10.  Multe paralele non sense trase intre sistemul nostru educational si cel american. Viseaza la cum ar fi sa avem fiecare elev cate o tableta pe masa si in acelasi timp nu gaseste solutii pentru reconstructia scolilor din care cad caramizile sau unde nu exista caldura centralizata.

7.  Vrem, investigam, lucram, ne gandim, analizam, aprofundam, speram si multe alte verbe la modul indicativ prezent care ne denota o stare contemplativa parca, ne transpune intr-un univers vag.

In rest, draguta, inteligenta, haioasa.

Un singur sfat, less talk – more actions!

Filmele sau oamenii proiectati

Boys in movies are way much better than in reality, they said. Ain’t this true? No, it’s not.

Oamenii in general, nu sunt deloc diferiti de cei din filme. Stiu ca stiti, внутри нас такие истории, хоть фильмы сними, хоть книги пиши…

Oamenii din filme sunt proiectia oamenilor din realitate. Adica, in esenta, au aceeasi denumire, provin din acelasi spatiu, au aceleasi caracteristice comune, tangente, doar ca sunt mai scurti, demonstrat fiind. Nu sunt ei in intregime. Sunt tot ei, reali, dar vazuti doar pe un plan, adica pe ecranele in fata carora noi stam si transpiram, salivam, plangem si visam. De ce?

Pentru ca e mai simplu de vazut o proiectie, e mai evidenta si aparent, mai impresionanta. Pentru ca e mai simplu de vazut stalpul din ochii vecinului decat paiul din propriul ochi, da?
Suntem atat de usor impresionabili, incat nici nu constientizam ca propriile vieti pot fi fara nici un efort, cele mai bune drame. Drame, pentru ca poate intruni amalgamul de sentimente, actiuni si ganduri din fiecare gen aparte, dupa mine. Cele cu care ne infruntam zilnic ne pot servi drept exemple, pe cand propriile noastre drame, le putem modifica dupa bunul plac. Noi suntem scenaristii. Scenaristii miilor si milioanelor de filme, pe care parca nu putem sa le observam, dar totusi le mai si sinchisim si inrautatim pe alocuri.  Prea multa responsabilitate?  Putini prefer comedii americane ieftine in locul dramelor engleze bune. Am stereotipat, dar ma intelegeti.
Evident, e mai impresionant sa vedem in 2 ore proiectia ideii unui ciuvac pe care l-o futut inspiratia intr-o noapte, sau mai multe consecutive. Pe noi nu ne fute asa de usor. Iar daca incearca, opunem rezistenta. Pentru ca dupa filme nu sunt consecinte. Un film se termina odata cu servetelul de muci si lacrimi aruncat la cos, in cele mai bune cazuri cu amintiri si inspiratie. Iar in realitate, in realitate putem schimba oameni, vieti, sorti.  Groaznic, nu-I asa?

Ramanem cu sentimente nedezlantuite, cu povesti nedescoperite, cu filme ieftine. Toate nasc regrete.
Din frica.

Si filmele ieftine vand. Consolati-va, daca vreti.

Moldova si educatia

Sunt eleva in clasa 12-a si nu o oarecare eleva, ci una indignata. Sunt idignata nu doar de conceptiile pe care le au unii, metodele la care recurg in raport cu rezultatul pe care vor sa-l obtina, dar si de sistemul educational din tara mea in intregime cu toate valorile pe care le cultiva.

Ma simt absolut nevoita sa ma educ, inspir si motivez fie singura, fie din alta parte, pentru ca din pacate scoala nu ne da posibilitatea si nu face nimic pentru asta. Si acum vorbesc nu neaparat de scoala mea si marea majoritate a lor din Moldova, ci de principiul dupa care ele functioneaza. In afara de cultivarea goanei dupa note si de asa-zisele cunostinte, da, ne da oportunitatea de a alege. Si anume de a alege daca vrem sa preluam cunostintele sau nu, iar daca ajungi sa alegi ca nu vrei, iesi de a acolo in cel mai bun caz cu o foaie care demonstreaza ca ani buni ai frecventat o institutie. Nimic mai mult.
Bune sunt cazurile in care iesi cu cunostinte si cele mai bune, rare, de altfel, sunt cele in care poti sa aplici aceste cunostinte undeva si chiar iti iese bine.

Despre asta s-a vorbit si se vorbeste mult, s-au sugerat idei, s-au propus metode, nu cred ca voi mai spune ceva nou. Ceea ce aleg sa va arat este emisiunea in care acest domn stie ce vorbeste. Dau adevar si subscriu tot ce zice el, pentru ca chiar daca vorbeste despre Romania, releva absolut toate problemele pe care le avem si noi. Totul este posibil si viabil, daca vrem.

Ma bucur foarte mult ca am avut ocazia sa-l cunosc, sa-l aud live, sa invat de la el, iar acum sa fiu capabila sa mai tin legatura si sa coordonez cu acest om minunat. Vreau sa-l ascultati, iar eu revin la problema.

Multi vor zice “помечтали, и хватит”, dar s-a auzit ca visele devin realitate, nu? Doar daca faci ceva pentru asta.
Promotia mea este cea “a schimbarilor”, sa zicem asa, pentru ca pe parcursul a 12 ani multe experimente educationale s-au facut pe seama noastra. Acum tot noi suntem cei care avem parte de un nou Ministru al Educatiei, eventual de o serie de schimbari. Toti stiu cum s-a dat BAC-ul anii precedenti si care-i situatia.
Oameni desptepti, respectabili, seriosi si influenti din Moldova si-au pus toata increderea in acest nou Ministru. Au sperat cu voce tare si au afirmat ca schimbari vor fi.
Bloggerii au fost la offline cu Maia Sandu. Ea s-a facut cunoscuta, vizibila si a facut tot posibilul, zic eu, sa para constienta si importanta.

Vedeti aici rezultatul offline-ului cu bloggerii (una din cele mai structurate pareri, dupa mine) : offline cu Maia Sandu

Eu cu la fel de mult entuziasm am sperat si am crezut. Nu am nici o problema, repet, sa se interzica copiatul la noi in tara. Sunt sigura ca pentru ceea ce vreau sa fac si sa devin, o sa ma afirm si fara copiat. Daje BAC-ul o sa-l dau, odata ce asta pare mai horror ca orice altceva in viata unul elev. Sunt dispusa sa fiu acel “подопытный кролик”, doar daca asta ajuta si va fi un pas spre schimbare, ca doar ele la noi se produc foarte si foarte greu. De asta, am inteles cu toti ca se vor pune in functiune niste metoda mai drastice, dar mai efective.
Ma tem sa nu exagerez sau sa o iau prea repede, pentru ca nimeni nu vrea sa fie fugarit din urma, si apoi chestia “cu pasi mici, dar siguri”,  dar credeti ca in minimum 3 luni nu se putea de stabilit un regulament pentru BAC-ul de anul asta? Eu vreau sa stiu la ce sa ma astept, chiar daca invat. Va asigur ca invat, dar asta nu e unicul motiv de grija pentru un absolvent.

Dupa rezultatele acelui offline, in cazul nostru : nu s-a selectat nici un feedback; nu au fost afisate regulile de BAC; nu am avut nici un fel de chestionare a masurarii nivelul de posesie a ”soft skills”; nu exista nici autobuze scolare (am colegi care fac naveta), iar cel mai important, atitudinea cadrelor didactice NU s-a schimbat. Nu se observa o alta coordonare de sus.
Palavrageala multa si metoda “sperierii” e la putere.
Poate judec prea repede, poate, poate, poate si sincer vorbind, inca sper sa.
Ceva frumos :

BAC-ul si bacii care asteapta mura in gura, adica noi.

Ce-I de facut cu sistemul de invatamant corupt din tara noastra? De distrus. Simplu, in doi timpi si trei miscari. Sa vie cei de la anti coruptie nu doar in 2-3 licee din capitala, ci in toate orasele si centrele de bac din republica. Sa se descuie toate cabinetele, sa urmareasca miscarile tuturor profesorilor si observatorilor. Sa se instaleze camere de luat vederi nu doar cu acordul parintilor si a elevilor, ci obligatoriu peste tot. Se vor pisa in pantaloni elevii de frica si de emotii? Vor lesina? Trece, totul trece. Cu toate oamenii se obisnuiesc cu timpul, si puteti sa incercati sa ma contraziceti. Se vor cheltui bani, da, insa nu mai multi decat se cheltuie pentru copiat. Si se cheltuie mult, mult prea mult. Bani care nu merita, pur si simplu nu merita sa fie folositi in asa scopuri. Sa se perchezitioneze orice elev care intra in sala de bac astfel incat asta sa nu aiba nici un telefon mobil, foi sau orice surse de copiat. Sa steie jandarmul cu bata, bleadi, in cabinet, astfel incat nimeni sa nu faca nici o miscare in plus! Doar asa!

Cu chestii gen schimbarea mentalitatii, cu timpul care va trece si le va arata pe toate sau va face dreptate, cu propunerile tolerante ale bloggerilor, cu scremerile inutile ale ministrilor, de a parea cat mai cinstiti si necorupti in fata camerilor de luat vederi, nu facem nimic. Pentru ca suntem toti niste baci obisnuiti sa ni se dea mura in gura. Nu conteaza cat platim pentru asta. Ne este putred sub cur, da in schimb avem mura in gura, care aparent e buna si gustoasa, dar dupa asta problemele cu digestia nu sunt din cele mai usoare.

Asa se intampla la bac, platesti multi bani. Platesti directorului scolii/centrului de bac, observatorilor, iti angajezi nu un prof, da cate doi-trei, na vseakii slucii ca unul are criza de inspiratie sau il apuca sracica, celor care stau la usa centrului de bac, si nu in ultimul rand deriticatoare-i, sa-ti stearga bine banca si scaunul ca nu cumva sa-ti murdaresti labele si coatele. Macar atat, daca constiinta ti-o murdaresti incat uiti de ea. Mai platesti si chestii pentru apa si snikersuri, ca sa nu li se usuce in gura observatorilor sau sa nu aiba insuficienta de glucoza, kak tam, ca li se face rau de atatea emotii. Multe multe alte plati nesemnificative altor oameni care au grija totul sa “fiba bine”, si nu in ultimul timp, organizezi o masa frumoasa si bogata de sarbatoare, intr-unul din restaurantele sau cafenelele prestigioase din orasul tau, tuturor celor care te-au ajutat, pentru efort depus. Pentru ca ce pui in buzunar, nu pui si in gura. Ce pui in gura si torni in gat, asta are valoare mare, la moldoveni.

In fine, faci toate astea ca sa ti se dea o bucata de foaie botita cu niste randuri scrise in graba de niste elevi angajati de profesorii pe care i-ai angajat tu, pentru ca ei n-au timp sa iti scrie si tie. Cine esti tu? Un alt individ care a platit ca si toti ceilalti. Dar pentru o suma in plus, profesorul mai poate trage cu ochiul sa vada daca s-a scris cu greseli sau fara, asa, aparent. Asta in cel mai bun caz.

In cel mai rau caz, profesorul scrie un eseu frumusel, face xero-copii, schimba/taie cateva randuri si imparte la toti elevii de care a fost angajat. Ca rezultat, un prost foaia caruia a cazut intai pe mana verificatorilor poate are o nota ceva mai mare, iar alt prost, care poate a mai invatat ceva in timpul anului, are lucrarea plagiata si anualata, ca doar lucrarea lui a nimerit a doua pe mana celor care verifica. Logic, nu ?

Se mai practica si “facerea scype-ului” sau a email-urilor, mai nou. Se practica de bazaie salile de bac de vibratiile telefoanelor. Da observatorii is surzi, normal. Ei asculta ciripitul pasarelelor si adierea vantului de dupa geam, din Moldova noastra pitoreasca si frumoasa. Iar cand intra cei de la minister in sali, poate sa-ti bazaie si in chiloti, n-ai treaba, tu doar scrii bacul. In cel mai bun caz, iti bazaie in chiloti, iar in cel mai rau, daca nu reusesti, dai bacul la anul. Vsevolish.

Asta si inseamna mura in gura, care  aparent e buna, dar de la care ti-i rau.

Asta e Moldova noastra, astia suntem noi. Buni, marinimosi, toleranti, saritori la nevoie si optimisti. Speram la un viitor mai bun, la Europa, la realizari pe plan profesional, la Bentley, apartament mare si luminos, vila pe malul marii si copii frumosi si destepti.

Eu dau bacul la anul. Nu stiu ce se va intampla pana atunci, dar sper din tot sufletul sa se produca macar ceva schimbari. Ma doare de pe acum cand ma gandesc ca poate voi avea nota mai mica decat cei mult mai prosti, dar care vor plati bani grei. Si ma enerveaza faptul ca ma doare si imi pasa. Insa lucrez la asta acum.

Parintii mei inteleg cat de aiurea este totul fiind corupt, dar sunt sigura ca la nevoie ar da oricati bani s-ar cere. Asta ma enerveaza si mai tare. Dar sunt moldoveni, nu pot sa-i judec. Vor ca copchila lor sa fie in rand cu lumea, adica sa aiba 10 la BAC, nu degeaba au investit atatia ani bani in invatamant si si-au ros limbile rugand-o sa invete 12 ani. Asta au facut ei, moldoveni fiind, cand in schimb poate… Da, nu pot sa-i judec. Adica pot, dar nu vreau, tot din cauza ca sunt moldoveanca.

Un motiv al tot debilizmului asta din tara este si programa scolara. As vrea sa va spun si despre ea si sa dau un exemplu comparativ, Romania si bacul de acolo, dar altadata. Poate dupa rezultatele BACului din ambele tari. Pana atunci bafta, si mana pe carte, daca aveti curaj.

Tu tot alegi libertatea?

Au trecut ani. Si vor mai trece. Poate multi, poate nu.

Era tot 7 aprilie, cu 3 ani in urma, cand stateam in fata televizorului, pe de o parte cu mama, pe de alta parte cu cea mai buna prietena. Eram cu farfurii de tort pe brate. Mancam si ne uitam toate in transmisiune directa la evenimentele din Chisinau. De ziua mea.

Aceste doua evenimente se contopeau in adancul meu si dadeau nastere unui sentiment de mandrie. Ma mandream in continuu, cu inima mea de copil. Ma mandream cu cei care m-au educat in acest spirit si m-au facut sa ma mandresc la randul meu. Ma mandream cu toti cei sunt ca mine si chiar mai buni, mult mai buni. Ma mandream si ma bucuram pentru ei, ca daca vreau, pot face orice. Pe cand eu nu. Ma mandream ca au rezistat. Ma mandream cu ei, cu cei care au avut curajul sa se opuna regimului si sa nu ascunda asta, in sfarsit sa nu ascunda asta! Ma mandream cu cei care aveau taria de caracter sa nu se lase batuti, umiliti, inselati. Ma mandream cu tot ce se petrecea in Piata Marii Adunari Nationale in acele momente. Oameni, foarte multi oameni, tricoloare, sloganuri, cantece, tipete. Eram cu sufletul la gura. Ma mandream pana si cu fiecare piatra pe care la un moment dat unii au inceput sa le arunce. Nu stiu de ce. De fapt, stiu. Am ramas influentata de ce vad, cum si cei care erau prezenti acolo au fost influentati la randul lor de anumiti oameni care au decurs la aceste metode. Eram fericita. Si atunci, si in zilele urmatoare. Ma intrebam de ce nu se fac proteste si la Drochia, afland ca in alte orase din Moldova se organizeaza. As fi vrut sa ma mandresc si cu asta, dar nu a fost sa fie. Poate spre binele nostru.

Speram ca se va schimba spre bine ceva, cat mai curand, chiar daca nu intelegeam ce s-ar putea schimba si ce ar fi efectiv. Cat de multe s-au schimbat de atunci, nu se stie de fapt, cum nu se stie nici adevarul adevarat despre 7 aprilie. Totul este superficial, incepand de la munca ce o indeplineste un simplu taran zi de zi si terminand cu importanta presedintele mult-dorit si prea-asteptat al tarii noastre. Cert este ca dupa tot, s-au marcat multe. S-au marcat vieti ale oamenilor. Si din clipa in care priveam entuziasmata evenimentele respective la televizor, abia acum am inteles cat de mult au suferit oamenii, pe cand eu eram fericita. Cat de mult sufera si pana in prezent unii… si cat de nepasatori sunt altii.

Capcana, ziceti? Nu stiu. Suferinta? Da! Dar multumesc.

Pentru ca v-a pasat, pentru ca ati luptat, pentru ca nu v-ati dat batuti, pentru ca ati contribuit la updateul constiintei mele, pentru exemplu, pentru ca voi avea ce povesti urmasilor mei, an de an la acest dublu eveniment pentru mine.

Au trecut ani.  Azi e iarasi ziua mea. Am revazut unele filmulete, documentare cu diferite momente filmate atunci, am citit asta – http://tudorchirila.blogspot.com/2009/04/mama-le-am-ars-steagullibertateeee.html. Si chiar daca azi ies la iveala din ce in ce mai multe detalii, mai multe marturii, oricum ma ia groaza, ma trec fiorii. Azi imi apar mii si mii de alte ganduri.

Ziua libertatii e doar o zi marcata cu rosu in calendar, superficial, precum am mai zis. Adevarata libertate se manifesta zi de zi. Prin ganduri, vorbe si actiuni. Libertatea e o alegere, tu n-ai de cat.

Totusi, azi e altfel.

In Memoriam tuturor celor ce au iesit si au scandat in Piata. In Memoriam tuturor victimelor evenimentelor din 7 aprilie. 

 

Moldova are nevoie

Moldova are nevoie de multe. Pe langa constiinta, spirit, presedinte (mai mult sau mai putin), drumuri, bani, oameni intorsi acasa, are nevoie si de 8 martie, 14 februarie, 23 februarie, 1 martie si toate cele, tinand cont de semnificatia adevarata a fiecarei sarbatori, pe cine si cum felicitati.

Suntem un popor care partial si-a uitat originea, istoria si care e pe cale sa-si uite si limba, traditiile, daca nu intervenim cu nimic. O fi fost timpurile asa, ca sotul si sotia se adresau unul altuia cu “dumneavoastra” si in public era totul foarte oficial, dar nu pot sa nu mentionez si evenimente care au avut un impact mai mare asupra societatii formate astazi la noi. Odata cu venirea puterii sovietice pe pamanturile noastre, chiar daca multi zic ca au venit perioade bune de trai, cu ele a venit si raceala in multe familii. Poate din cauza ca multe din ele au fost distruse odata cu deportarile, dar nu mai era acea dragoste materna manifestata, spre exemplu. Asta se datoreaza si fricei, si rusinei, si mai multor motive, pe care pana la urma eu le presupun din cele auzite/citite. Dar cert este ca da, oamenii odata cu secretele personale ale familiei, au inceput sa-si ascunda si emotiile. Si acum, mi-am amintit de vorba ceea, “Happiness is real only when it is shared”.
 

De ce sa nu recunoastem, putini sunt cei care  isi cresc copii de mici invatandu-I sa nu-si ascunda sentimentele.  Pe toti ne-au invatat sa nu raspundem inapoi profesorilor, sa nu vorbim urit cu cei mai mari, etc. De fapt, nu, ar trebui sa dam frau liber emotiilor, in limita decentei, normal. In primul rand asta recomanda medicii si asta ajuta la formarea personalitatii, chiar daca sunt si dezavantaje precum tensionarea atmosferei, care duce la discomfort personal. In fine, aici sunt multe nuante, dar eu vorbeam de sentimentele familiale ascunse.

Sa recunoastem ca in putine familii copii spun “nu imi place”, “te urasc acum”, fara frica. Tot in putine se spune si “te iubesc” de atatea ori cat poate oamenii merita. De ce? Aceste doua cuvinte, care sunt atat de simplu de rostit, pot reda multumire, curaj, fericire, etc. De ce sa nu le rostesti cat mai des? Din mandrie fata de proprii copii? Nu spun si fata de parinti, pentru ca de la parinti incepe totul. Intrebarea totusi ramane retorica. Nu e doar acest caz cu te iubesc-ul in familii, e si atentia in relatii. Fie cuvinte frumoase, flori, cadouri, iesiri sau romantica. Tot depind de la caz la caz, dar sunt si cupluri care le tin doar pentru sarbatori, sunt si copii care le spun mamelor “Te iubesc” doar in felicitarea de 8 martie.  Care e motivul doar ei stiu, sau nu-l stiu. Cu toate astea, lumea se bucura de putinul de care au parte.  Atunci de ce?

DE CE apar acesti oameni care cica vor sa trezeasca constiinta cetatenilor precum ca 8 martie e sarbatoare socialista, 14 februarie e americana, iar noi avem Dragobetele noastru (despre care putini stiu), 23 februarie NU E ZIUA BARBATILOR (cu care is de acord, de altfel, dar fiind Ziua Aparatorului Sovietic, cei care au fost acolo pe timpuri, si au aparat sau s-au scarpinat, din proprie initiativa sau de nevoie, doar ei stiu, merita o atentie catusi de putina) si ca toate impreuna sunt COMERCIALE si nu merita nici un ban cheltuit. Ce vor, de fapt, acesti oameni?

Macar odata in an, nu merita un cuplu o cina romantica ? Fie si de 14 februarie.  Macar odata In an, nu merita femeile un buchet de flori? Ce conteaza pentru ele originea sarbatorii, atunci cand sunt fericite, fiind surprinse de sotii lor, pe care sunt obisnuite sa-I vada in alta ipostaze. Asa e lumea, nu stim pe cine sa invinuim pentru faptul ca multi barbati nu daruiesc flori fara ocazii si multe cupluri nu isi fac romantica si in zile obisnuite. E problema fiecaruia, cert este ca unii vor sa sape gropi adanci, neconstientizand de fapt ca asta si avem, o multume de gropi. Ah, am uitat sa mentionez si de Ziua Avorturilor, tot 14 februarie. De ce sa te #mat pe tine soarta unui cuplu? Fiecare avem cate un cap pe umeri, cu creier, cu tot. Mai bine ati face ceva mai util, ca promovarea unei firme de prezervative, sau folosirea lor in general, etc. E mai util, mult mai util.

Cam asta. Moldova are nevoie de sarbatori, indiferent de orice, pentru ca atunci oamenii au ocazia de a trai cu adevarat, de a simti cu adevarat.  Pana unii din noi, vom scapa de mentalitatea intr-un oarecare fel retardata, haideti sa sarbatorim. Si 8 martie, si 14 februarie, si fiecare zi. Sa sarbatorim pana vom intelege ca putem sa ne facem personal din fiecare zi sarbatoare, si ca nu avem nevoie de alti oameni sa ne aminteasca cat de patetic aratam in planul ocaziilor tipice.

O primavera cat mai frumoasa sa aveti! 

am doar 16 ani

Buna. Eu am 16 ani. Peste 2 luni voi avea 17, iar peste un an si 2 luni – 18. Primul lucru la care ma gandesc cand aud/ vad “major” sau “18 ani” este ca poti sa calatoresti singur. Singur-singurel. Fara parinti, rude, procuri. Asta si intentionez sa fac. De fapt, pentru asta astept eu in mare parte majoratul meu, pentru a fi capabila de a calatori, de a merge pentru a vedea o gramada de lucruri, a cunoaste multi oameni, a face lucruri diferite, fara sa-i deranjez pe ai mei. In rest, nu astept nimic altceva. Nu ma impiedica aproape nimeni si nimic, in afara de constiinta, pentru a face anumite lucruri chiar si la 16 ani. Nu cred ca atitudinea parintilor mei fata de mine se va schimba foarte tare la 18 ani, daca insusi eu nu mi-o voi schimba, tot fata de mine. Si la 18, si la 19 ani mama ma va suna sa ma intrebe ce am mancat, la fel cum face si azi, zilnic. Si la 18 ani cred ca tata imi va zice sa-i dau beep cand voi ajunge cu bine acasa, fie din club, fie de undeva mai departe, chiar daca e perfect constient ca eu pot sa dau respectivul beep si in acelasi timp sa fiu cu paharul in maina in plina petrecere. Nu astept nici o schimbare majora, repet, chiar daca ele de la sine se vor petrece. 16 ani in sine, nu presupune atat de multe responsabilitati cum va presupune 18, iar asta ma intristeaza un pic.
Ce fac eu la 16 ani ?
Poate ca mult mai multe decat va puteti imagina voi, cei mari, sau dimpotriva, ceilalti de 16. Poate ca mult mai putin decat ceilalti sau mult mai putin decat sunt in stare. Dar, de fapt, dupa parerea mea obiectivo-subietivo-realistica, eu fac si prea multe, si prea putine. Nimic deosebit, absolut nimic. Invat, din cand in cand. Uneori cand vreau, uneori cand trebuie, dar pana la urma ma stradui tot pentru ca vreau. Ma distrez, din cand in cand. La fel pentru ca vreau sau fie pentru ca trebuie. Interactionez cu oamenii cu care vreau si inca nu m-am gandit cu care, de fapt, ar trebui. Nu stiu cum se uita altii la modul de viata pe care il duc, dar eu pe cat sunt de multumita pe atat si de nemultumita. De obicei, ma judec comparandu-ma. Chiar daca e corect sau nu, e cel mai simplu. Iar comparandu-ma, fac diferenta. Facand diferenta, iau decizii. Odata cu deciziile vin si schimbarile.
Ce faceati voi la 16 ani?

p.s. – Normal ca pot face multe din cele mentionate mai sus si in tara. Stiu ca am o gramada de facut/vazut/intalnit aici si pot. Pot si fara pasaportul care confirma varsta, dar motivatia e la un nivel scazut. Daca aveti idei si v-ar bucura prezenta mea – i’ll be glad.